Atunci când te atinge, mâna mea îşi pierde amprentele. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că am să reuşesc să recunosc traseul mâinilor mele pe tine. Nu cred că ar mai fi posibil acum, de vreme ce se topesc sub dogoare, atunci când le plimb pe trupul tău.
În fond, nici nu mai am nevoie de ele. Fiecare atingere, fiecare mângâiere, sunt întipărite în tine. Acesta este, poate, cel mai frumos lucru dintre noi. Faptul că, oricât de dur va fi viitorul cu noi, nu ne vom mai putea uita. Fiecare are streaşina lui, construită adânc şi durabil în celălalt, streaşină pe care se scurge nu ceea ce am fi putut fi, nu ceea ce am putea fi, ci chiar ceea ce suntem. Într-o lume în care trecutul naşte monştri, iar viitorul perdanţi, noi ne-am pus bazele în singurul lucru ce ne putea face să trăim. În prezent.
Nu cred, privind de aici, că aş fi o dorit o viaţă în care să nu te cunosc. Oricât de greu ar fi fost până acum, oricât de greu ar fi de aici încolo şi oricât de imposibil ar deveni imposibilul, nu aş fi dorit o singură clipă să mă petrec fără să te cunosc. Scrii în mine pagini ce nu am ştiut că există, descoperi în mine lucruri ce nu am ştiut vreodată că pot fi reale şi dezgropi altele îngropate de mine, fără ca eu să protestez, aşa cum obişnuiesc, fără ca eu să mă opun. Nu-mi este teamă. Nu, nu-mi este teamă, iar în braţele tale, atunci când mă cuprinzi, mă simt ca-n cerul în care nu-mi doresc să ajung, pentru că mi-a răpit, de prea multe ori, prea multe. Acel cer ce nu m-a primit niciodată în braţele sale. Cerul căruia cineva, atunci când eu am obosit şi am decis să mă odihnesc câteva clipe, i-a smuls braţele şi sufletul şi le-a plantat în tine, la ora la care Dumnezeu era prea ocupat să se lase adulat de supuşii săi.
Te iubesc.
Şi poate că de acum ştii că nu va dura o secundă sau o mângâiere.
„cioburile mele…” / Bogdan-Liviu Constantinescu
(cartea a fost lansata joi la LiveTroll TV si poate fi descărcată în format electronic de pe blog-ul autorului)
Mulţumesc mult şi…sper să aducă puţină pauză de urât. Urâtul de zi cu zi.